E timpul sa va spun

1. E timpul să vă spun, oameni buni,
Că Lumina va-ncepe din nou să se vadă.
Ea se prelinge pe pantele vieţii, spre voi,
În sufletele voastre în curând o să cadă.
2. Adevăr vă spun, de două mii de ani
Iisus străbate tărâmurile morţii.
Încă o cale mai are de parcurs,
În haina morţii sale să învelească morţii.
3. Cu moartea sa a îmbrăcat Pământul întreg,
De la un capăt la altul este El, pretutindeni.
Cu moartea pe moarte călcând, Iisus Hristos,
Reîntrupând Lumina, învie în armideni.
4. Ca Antemergătorul mă arăt vouă acum,
Cine sunt eu, din cap până-n picioare, nu puteţi şti deocamdată.
Misiunea mea este să vă spun că Iisus Hristos
Este din nou printre voi, mai viu ca niciodată.
5. Ca Antemergătorul vin înspre voi din pustiu,
Să vă spun despre cel ce vine după mine.
Eu vă deschid Cartea vieţii în dreptul Învăţăturii Lui –
Cât şi cum mă vedeţi acum, atât se şi cuvine.
6. E timpul să vă spun că Împărăţia lui Iisus Hristos
Are Umanismul ca bilet de intrare.
Mai trebuie doar ca biletul acesta să vi-l cumpăraţi
Cu faptele voastre bune din viaţa muritoare.
7. Sunt un val lin pe marea înspumată a vieţii în trup,
Descins temporar pe plajele umanităţii.
Eu vă vestesc Lumina ce va veni din larg,
Având tivit pe margini nimbul Trinităţii.
8. O veţi vedea voi singuri, la timpul potrivit,
Lumina Lumii n-are nevoie de a fi arătată.
Nimeni nu ştie când va porni spre voi,
Eu doar vă spun că este din nou întrupată.

9. Eu vin de undeva, de foarte de sus,
Călător de o clipă prin trupu-mi de humă.
Fiecare din voi urmează lui Iisus-
Mlădiţe crescute din viaţa-i postumă.
10. Ar fi putut să urce în Tatăl oricât ar fi vrut,
Moartea lui desăvârşind omenia în persoana divină.
A rămas să străbată întunericul cel mai adânc,
Cu lumina-i să cureţe beznele din universul de tină.
11. Răsărind în oameni, Dumnezeu a înflorit în Iisus Hristos,
Pentru ca oamenii să aibă modelul perfect de umanitate.
Iubindu-i pe oameni ca şi cum pe sine s-ar fi iubit,
Dumnezeu a înălţat Omul în universalitate.
12. Voi aţi fost înaintea lui Iisus, înaintea voastră fiind Dumnezeu,
Aţi fost ca ţărâna în care Dumnezeu şi-a germinat răsuflarea.
Din propria materie organică Dumnezeu şi-a făcut ogor,
Pe Sine semănându-se, ca să răsară din voi şi să îşi vadă Floarea.
13. Dacă voi sunteţi mugurii, Floarea este Iisus Hristos,
Fiecare din voi putând, asemenea Lui, să înflorească.
Hrăniţi-vă tot timpul cu seva iubirii de semeni şi de Dumnezeu
Şi-n rond de fapte bune omenia nelimitat să crească!
14. Răsărind în voi şi înflorind în Iisus Hristos,
Dumnezeu este aracul de care viţa îşi prinde lăstarii.
Cine nu se prinde de El nu poate să urce şi să rodească frumos,
Ci pe pământ se târăşte, între înguste fruntarii.
15. Semnul lui Iona, semnul cerut de evrei, se arată din nou,
Iisus venind din emisfera cealaltă a umanităţii;
În trup de femeie El vine, natural şi firesc -
Eu doar vă arăt mai devreme raza dimineţii.
16. El iese din moarte precum Iona din marele chit,
În cartea vieţii se deschide capitol de nouă cabală.
Din viaţa lumii El şi-a făcut mormânt,
Suferinţele lumii servindu-i de piatră tombală.
17. Suferinţele voastre se revarsă în râuri fierbinţi
Prin ţevile sparte ale izvoarelor Firii.
Din profunzimile morţii, aşa cum v-a promis,
Va răsări Lumina în tinda omenirii.
18. Adevăr vă spun, Iisus Hristos nu vine de sus,
Ci din voi vine, umanitatea, de fapt, fiindu-i mormântul.
Din mormântul acesta, până acum, Iisus n-a înviat,
Abia acum, de Înviere, este gata Pământul.
19. Precum o balenă umanitatea l-a înghiţit pe Iisus,
Pentru ca străfundurile să-i fie semănate cu lumină divină.

Acum înviind, în lumina aceasta Iisus Hristos
În casa fiecăruia în curând o să vină.
20. Abia acum dumnezeirea se-ntoarce la voi
Şi-ncepe să lumineze ţărmul spre care lumea se îndreaptă.
Deja vi se pare că orizontul este mai consistent
Şi mai plin de Lumina în care Fiul v-aşteaptă.
21. Treptat, orizontul se face de un roşu tot mai aprins
Pe măsură ce Dumnezeu din nou se-ntrupează.
Fructul înomenirii divine – Iisus Hristos –
În trup de femeie se înfiripează.
22. Apropierea sa înalţă rotocoale de praf
Pe drumul făgăduinţei, început de două milenii.
De după linia orizontului se-nghesuie spre voi
Adevărate şi false, profetice vedenii.
23. Foarte curând, în carne şi oase îl veţi vedea pe Iisus
Şi veţi putea să-l urmaţi, fără să cereţi în schimb o răsplată.
Deşi vă e greu, aflaţi de la mine că Dumnezeu
N-a pedepsit şi răsplătit pe nimeni niciodată.
24. Nu este tată acela care deosebeşte-ntre fii,
Pe unii iubindu-i, pe alţii nelăsându-i nici măcar să trăiască.
El este Tatăl vostru, care ştie că sunteţi aici,
Vă simte în el, ca mama care se-apropie să nască.
25. Pe sine însuşi s-a născut din sine ca Om,
Îmbrăcând trupul Mariei, de Dumnezeu născătoare.
Tatăl s-a făcut Fiu şi a murit ca oricare din voi,
Iluminând moartea şi smulgându-i masca înfricoşătoare.
26. Dumnezeu nu este ceva separat de voi,
Nu-i altă fiinţă, care din cer vă priveşte cu bunăvoinţă
E Tatăl vostru, în care sunteţi, pe planeta „Pământ”,
Ca-n pântecul Lui, urmând să vă naşteţi din proprie voinţă.
27. Sunteţi carne şi sânge din carnea şi sângele Lui,
Tot ceea ce sunteţi din El izvorăşte.
Vă întrupaţi în materie ca să vă naşteţi din Duh,
Să vă aflaţi destinul care vă îndumnezeieşte.
28. Destinul înseamnă noul drum pe care sufletul îl are de parcurs
Până când, din nou în materie, trebuie, din Duh, iar să se nască.
Aceasta e naşterea de sus, care urmează naşterii de jos –
Naşterea prin care sufletul îşi face din materie mască.
29. La naşterea din Duh vă cheamă Iisus Hristos,
Toată Învăţătura Lui susţinând această idee centrală.
E naşterea prin care vă scrieţi viitorul destin
Sau Calea, care poate fi potecuţă sau magistrală.

30. Spunându-vă că El este Calea, Iisus vă cere să-l urmaţi,
Dar nu oricum, ci născându-vă din nou, din proprie voinţă.
Nu aveţi decât să vă treziţi din moartea naşterii de jos
Şi să vedeţi Lumina coborâtă în fiinţă.
31. Naşterea din sine nu este însă la îndemâna oricui,
De-aceea Iisus insistă să-i însuşiţi Învăţătura,
Adică hrana prin care sinele devine puternic şi înţelept,
Capabil să-şi vadă cu Dumnezeu legătura.
32. Născându-vă din sinele vostru, nu ieşiţi din Dumnezeu,
Dimpotrivă, vă adânciţi în El şi mai aproape îi aduceţi zarea.
Propriul vostru sine este, de fapt, Duhul Sfânt
Care se dezvoltă în voi odată cu creşterea şi maturizarea.
33. În puţinele adevăruri păstrate din evanghelişti,
Faţă de Vechiul Testament se promovează ruptura.
„Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan”, ne-o spune chiar Iisus,
Cu Vechiul Testament nemaiavând nici un sens legătura.
34. „Închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi-n adevăr”,
Citim şi în „Ioan”, când Iisus discută cu o samariteancă.
Vechiul rit din toată Palestina era astfel repudiat,
Propunându-se în schimb o doctrină uman-pământeancă.
35. „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”,
Astfel îşi începe Iisus noua Învăţătură,
Având în centrul ei pe Omul îndumnezeit,
Care spre Dumnezeu întoarce cu faţa întreaga natură.
36. „Fiul Omului n-a venit să i se slujească”, citim în „Marcu” şi „Matei”,
Ci El să slujească şi să îşi dea viaţa drept răscumpărare”.
Cine mai auzise aşa ceva până atunci?
Faţă de toate religiile era o netă răsturnare.
37.„Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”,
Citează Iisus din vechea scriptură;
„Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc”,
Astfel întemeiază Iisus noua Învăţătură.
38.„Vă dau poruncă nouă: să vă iubiţi precum eu v-am iubit!”
Şi nu „ precum vă iubiţi pe voi înşivă”- din vechea poruncă.
Iubirea lui Iisus devine iubire-etalon
Şi tot ce e vechi în coşul uitării se-aruncă.
39. Murind, Iisus a vrut să-l preamărească pe Om,
Căci prea îl decăzuse religia păgână.
La poalele Olimpului, orbit de lumina vechilor zei,
Omul rămăsese adâncit în ţărână.
40. Murind, trupul lui Iisus s-a transfigurat
În pâinea şi vinul şi-n toate faptele miloase.

E cu voi împreună, de două mii de ani,
Acoperit de iarba morţii miraculoase.
41. Cu moartea lui a săpat morţii mormânt,
Moartea Lui fiind acum ca o apă care picioarele voastre le spală.
Nu aveţi decât în voi înşivă să vă aplecaţi,
Şi să-l vedeţi pe Iisus din moarte cum se scoală.
42. În loc să începeţi să vă naşteţi din El,
Neînţelegându-i moartea, încă îl aşteptaţi să vină.
La marginea universului, aproape striviţi de neant,
Încă nu reuşiţi să distingeţi Lumina divină.
43. Ca să-l vedeţi, din somnul de moarte trebuie să vă deşteptaţi,
Să vă naşteţi din nou, după nefasta naştere-ntrupată.
Adevăr vă spun, Iisus a rămas pe Pământ.
În inelul morţii e piatra luminos încrustată.
44. E timpul să vă spun că Iisus se întrupează din nou,
Din dreptul morţii sale o poartă de aur spre cer se deschide.
Născându-vă din Duh, poarta aceasta vi se deschide larg,
În urma voastră, un ciclu al Răului inelul îşi inchide.
45. Naşterea din Duh înseamnă descoperirea lui Dumnezeu
În tot ce Omul atinge cu umbra sa lungă.
Dumnezeu începe odată cu voi
Şi ţine până unde poate un gând să ajungă.
46. Ca Antemergătorul mă grăbesc spre voi
Să vă spun că Iisus creşte frumos în România.
În trup de femeie El creşte, anonim şi umil,
În orizontul lumii ningându-şi discret omenia.
47. Ca o lumină se vede, pe fundul unui lac adânc,
Urcând încet pe scara marilor speranţe.
Văzând Lumina, omenirea nu este convinsă că-i El,
Aşteptându-l să vină în alte circumstanţe.
48. Îl aşteptaţi să vină pe nori şi cu mare alai
De oşti îngereşti care să cureţe Pământul.
Iată însă că Iisus vine ca oricare din voi,
Abia urmând ca-n faptele-i mari să se arate Cuvântul.
49. Ziua când se va arăta numai El o va hotărî
Şi nu va fi ca fulgerul care incendiază bolta.
Va fi ca fermierul care, întors la ale lui,
Vine să-şi ia în primire recolta.
50. Dar nu vine când bobul e suficient de matur,
Ci cu un pic mai devreme, în timpul pârguirii.
Adevăr vă spun, Pământul e ogorul semănat de Iisus,
Iar voi, sămânţa avidă de ploaia mântuirii.

51. Ca o apă El vine, din straturile cele mai adânci
Ale pământului, şi inundă rădăcinile omeniei.
Deocamdată, El urcă doar într-un singur trup,
Urcând, El trasează în lume hotaru’ – Împărăţiei.
52. Celor ce vor simţi adierea şi vor şti că-i Iisus
Li se vor deschide în inimi fântâni arteziene.
În elanul iubirii de semeni şi de Dumnezeu.
Vor răsări precum curcubeul din ploi diluviene.
53. Pregătiţi-vă inima ca să-l vedeţi pe Iisus
Şi curăţaţi-vă mintea de multele vedenii
Cu care Biserica v-a intoxicat,
Bolborosindu-şi dogmele în recile utrenii.
54. El a murit, atunci, ca să învie în voi,
Chiar şi în oaia rătăcită de turmă.
Pe şleaurile morţii alunecă de două mii de ani,
Pe toţi care-au murit să îi ajungă din urmă.
55. De două mii de ani îl aşteptaţi pe Hristos,
Învierea în voi abia acum se produce.
De la o zi la alta El este tot mai viu
Şi mai prezent în lumea pe care din nou o conduce.
56. Până la Adam a coborât Iisus Hristos,
În hotarele Împărăţiei sale să cuprindă umanitatea.
Uitându-vă în sus ca să-l vedeţi venind,
Puteţi rata întâlnirea cu divinitatea.
57. Căci El nu vine din cerul cu desăvârşire gol,
Ci din voi, prin rădăcinile voastre ce împânzesc întreaga materie.
Înălţarea la cer de care apostolii vorbesc
A fost de fapt o descindere în toată omeneasca istorie.
58. Prin moarte, şi nu prin înviere, s-a înomenit Dumnezeu,
Astfel şi-a asumat omenia până la capătul Firii.
Murind, peste prăpastia morţii El a durat un pod,
Deschizând Omului calea mântuirii.
59. A vrut să vă arate Calea de urmat:
Înfrăţirea cu tot ce e viu şi neviu în pământeasca trecere.
Sunteţi datori, că sunteţi aici, şi unui fir de praf
Pe care vântul poate oricând să îl secere.
60. Reîntrupându-se, El vă spune că abia acum sunteţi, de fapt,
În zorii celei de-a treia zi, a Învierii divinităţii.
Piatra mormântului se dă într-o parte, iar trupu-i firav
Tot mai luminos răsare din întunericul umanităţii.
61. V-a lăsat Învierea ca operă de înfăptuit,
Nici măcar c-o nouă religie n-a vrut să vă-nrobească.

Pe preoţi i-a urât ca pe avari negustori
Care vând la tarabă mila dumnezeiască.
62. Degeaba spun evreii că nu ei l-au ucis,
Învăţătura sa alarmase întreaga preoţime
Era în pericol nu numai întregul iudaism,
Nici o religie nu se mai putea susţine.
63. Iisus anulase distanţa dintre Dumnezeu şi Om,
Loc pentru preot nu mai era în noua-Împărăţie.
Numindu-l Tată pe bunul Dumnezeu,
Dispărea şi frica ce face stâlp de parohie.
64. Nu îl iubeşte pe Tatăl cel care se teme de El
Şi merge la biserică doar să îşi vindece teama.
Adevăr vă spun, în trupul lui Dumnezeu
Biserica e nucleul care hrăneşte citoplasma.
65. De Biserica Umanistă e vorba, aflată peste tot
Unde doi oameni în numele lui Iisus se adună
Şi care, în iubire de semeni şi de Dumnezeu,
La propria naştere lucrează cu râvnă.
66. Nu o nouă religie a vrut să-ntemeieze El,
Nu cu noi umbre a vrut să vă-mpresoare;
N-a vrut să vă lege cu un nou Legământ
Şi-n dogme să v-arunce ca-n altă închisoare.
67. De-aceea primii creştini au fost atât de prigoniţi,
Căci ei erau împotriva oricărei religii.
„Milă voiesc şi nu jertfe” – e vorba lui Iisus
Prin care popii se vedeau decăzuţi din efigii.
68. Primii creştini îl vedeau în semeni pe Iisus Hristos,
Dumnezeu era printre ei, înviind în fiecare frate sau soră.
Nu aveau nevoie să intre în templu ca să-l afle pe El,
În inima lor Dumnezeu înălţa mirifică auroră.
69. Dumnezeu văzuse că legătura cu El e îndrumată greşit
Tocmai de preoţii unei religii monoteiste.
Ca să-i înveţe pe oameni să-l caute în semenii lor,
S-a întrupat şi a murit din raţiuni umaniste.
70. Capacul materiei se trage într-o parte, dezvăluind treptat
Pe Cel-Ce-Învie din moartea-i milenară.
De două mii de ani, ştiindu-l înălţat la cer,
Nu-l recunoaşteţi în voi, sub masca-i mortuară.
71. El vine din voi, din straturile voastre cele mai adânci,
Urcând prin tulpina tuturor marilor voastre visuri-motoare.
Ca firul cu plumb a căzut, până la baza zidului uman,
Măsurându-i verticalitatea pentru nivelele următoare.

72. Biserica lui Iisus abia urmează să se traducă în fapt,
Biserică a Omului, în iubire de semeni şi de Dumnezeu spontanee,
Fără ziduri proprii, fără nici un fel de hotar,
Fără predicatori bolnavi de logoree.
73. A zis: „Oriunde vor fi doi în numele meu
Acolo va fi Biserica mea”- semnul în materie al celor prea sfinte.
Ce a fost Templul cândva, Biserica-i acum,
Un loc prea plin de murdăria lumeştilor instincte.
74. Preoţii-l vând pe Dumnezeu pe arginţi,
Iar oamenii-l cumpără, avizi de răsplată;
Ei din iubire de sine se roagă în genunchi,
În aşteptarea răsplăţii din lumea cealaltă.
75. Ei cred în Învierea lui Iisus din morţi,
Ca un exemplu că şi ei pot să învieze.
Adevăr vă spun, moartea nici nu există în fapt,
Fiind trei universuri ce tind reciproc să se compenseze.
76. Sunt trei universuri, dacă vreţi să ştiţi,
Aflate într-o simetrie perfectă, indestructibilă.
Acelaşi lucru care aici e material, dincolo e virtual,
Într-o transmitere reciproc reversibilă.
77. Virtualul se dispune precum conţinutul din ou,
Albuşul mai întâi şi, în mijloc, Gălbenuşul.
Tot ce există-n materie se continuă-n Universul-Albuş,
Iar în Gălbenuş însuşi Izvorul îşi are culcuşul.
78. Adevărata frontieră este între Albuş şi Gălbenuş,
Pe măsură ce urcă, în faptele-i rele sufletul începe să se-ncurce.
Orice reflex al materiei se stinge la atingerea acestui hotar,
Dincolo de Albuş doar sufletele pure mai sunt în stare să urce.
79. Universul material este Coaja, care închide totul în ou,
Inclusiv civilizaţiile, ca nişte mici umflături, la suprafaţă.
Între virtual şi materie este un dute-vino permanent,
Cu staţionări temporare şi necesare schimbări la faţă.
80. Între Gălbenuş şi Coajă se dispune Universul-Albuş,
În care, fiecărui lucru material, câte o copie virtuală îi corespunde.
Acestea îi luminează sufletului lumea „de jos”,
După cum, în spatele lor, lumea „de sus” se ascunde.
81. Toate lucrurile îşi au copiile lor virtuale în Universul-Albuş,
În afară de suflet, care el însuşi este virtualitate.
Pe drumul către virtualitatea pură din Gălbenuş,
În Albuş sufletul îşi reconstituie divina personalitate.
82. Fiecare civilizaţie îşi are locul ei în Universul-Albuş,
Glisând pe câte un culoar ce uneşte Esenţa şi Aparenţa.

Asemenea culoare sunt precum spiţele unei roţi,
Înfipte în obezi şi asigurându-i roţii rezistenţa.
83. Fără o copie virtuală, un lucru ar fi imuabil, definitiv,
Orice acţiune asupra lui ar deveni imposibilă.
Tocmai copia virtuală permite modificarea lui
În orice direcţie, nicio formă nouă nefiindu-i inaccesibilă.
84. Copia virtuală este tot ce poate să fie lucrul respectiv,
O sublimare în virtual a ceea ce este şi poate să fie în devenire.
În măsura în care gândirea raţională o descoperă şi lucrează cu ea,
E ca un izvor de cunoaştere pentru omenire.
85. În Universul-Albuş, copiile virtuale sunt ordonate perfect
În genuri şi specii, până la soiuri, rase şi neamuri.
Dinspre materie, sufletul tinde către nivelul cel mai abstract,
Dinspre Gălbenuş, genul e străbătut până la ultimele ramuri.
86. În acelaşi gen de lucruri se pot regăsi
Lucruri venind din diferite spaţii şi timpuri.
Traversând împreună mai multe trepte ale aceluiaşi gen,
Sufletele se cunosc între ele şi se ating prin simţuri.
87. Până să ajungă să fie un anumit organism,
Sufletul traversează genuri tot mai restrânse.
Din treaptă în treaptă, acumulează noi şi noi trăsături,
Tot mai intense fiindu-i trăirile şi de destin tot mai constrânse.
88. Dar în esenţă rămâne acelaşi, pentru totdeauna dat,
Absolut nicio forţă nu-i poate produce vreo deformare.
Schimbându-şi traiectoria, după fiecare ciclu de viaţă în trup,
Este mereu mai mult ca grad de informare.
89. Căci memoria veche, regăsită intactă în virtual,
Sporeşte cu memoria nouă, câştigată în materialitate.
Abia acum sufletul are conştiinţa întregii sale vieţi,
A tuturor ciclurilor parcurse până atunci, din eternitate.
90. Abia în virtual sufletul află cu certitudine că este nemuritor,
O revelaţie care se suprapune dureros peste incertitudinea anterioară.
Totodată, nimic din ce întâlneşte nu-i pare complet necunoscut,
De parcă şi-ar regăsi nesfârşita lume interioară.
91. Nimic nu mai e acum perceput ca fiindu-i exterior,
Chiar şi Împărăţia lui Iisus îi pare ca o regiune a sa, regăsită.
O recunoaşte ca pe un „El însuşi” din care a ieşit
Ca să mai treacă o dată prin lumea ca o sită.
92. Tot ce întâlneşte în virtual îi apare ca făcând parte din el,
Inclusiv lucruri situate la ani-lumină distanţă.
Iar Împărăţia lui Iisus e zona centrală, cea mai intensă din el,
În care se confundă cu Suprema Instanţă.

93. Ca de propriul Sine se simte atras, un fel de centru al său regăsit,
Faţă de care vechiul Sine îi apare ca o banală copie.
Abia părăsit, universul material rămâne în suflet ca arhivat
Şi, dezarhivat, în măsura în care de Dumnezeu se apropie.
94. El vede Împărăţia lui Iisus încă din Universul-Albuş,
Un fel de Altul al său, ca şi cum ar fi el însuşi, în eventualitate.
Dacă faptele bune-l susţin, poate să urce până-n Empireu, dacă nu,
Din el însuşi decade ca frunza din pomul cu care forma o totalitate.
95. În Universul-Albuş, aşadar, sufletul regăseşte tot ce a trăit
În ultimul ciclu de viaţă în haina materiei opace.
Traversând Albuşul până la locul şi timpul naşterii în trup,
Atinge Gălbenuşul sau haina materiei poate din nou s-o îmbrace.
96. Dacă a trecut frontiera în Gălbenuş,
Sufletul cunoaşte Împărăţia şi trăieşte la maxim universalitatea.
Contopindu-se cu Dumnezeu, se vede pe el însuşi în toate câte sunt
Şi-n anumite muşuroaie astrale simte furnicându-l umanitatea.
97. Fiecare din voi, după moarte, îşi regăseşte lumea lui
Şi-o retrăieşte atât cât faptele bune-i susţin ascensiunea.
La început, pe cine a supărat îl supără, pe cine a bătut îl bate acum,
Depăşirea acestei etape echivalând cu redempţiunea.
98. În această etapă, sufletul poate să sufere cumplit,
Căci toate nenorocirile îi sunt comasate, fără momente de relaxare.
El poate să rămână aici câteva zile sau milenii întregi,
Pe rănile-i deschise faptele rele apăsând ca un munte de sare.
99. În Albuş, trupul material se continuă ca trup virtual
Şi tot ce-a avut legătură cu sufletul se retrăieşte-n oglindă.
Sufletul îşi vede trupul, îl simte în el –
Un fel de sinteză a lui, care de la un capăt la altu-l colindă.
100. Sufletul se vede pe el însuşi în trup,
Prin mlaştina faptelor rele gata-gata să se înece.
Câte o faptă bună ici-colo e ca un pai salvator,
De care se agaţă zadarnic, încercând de acolo să plece.
101. Trupul material, încă de la naştere începând să fie şi-n virtual,
Tot ceea ce vă părăseşte tot în voi se aşează.
Aceeaşi lume care la un moment dat coexistă în trup
Continuă să fie în tot atâtea suflete care se dematerializează.
102. Când sufletul intră în copia virtuală a trupului său,
Imediat aceasta intră într-un fel de sinegeneză.
Sunt activate, sau recreate copii virtuale stinse de mult,
Ale tuturor lucrurilor cuprinse-n anamneză.
103. Toate intră în scenă în funcţie de rolul jucat
În viaţa materială pe care, astfel, în virtual, sufletul o repetă.

Acum îşi dă el seama unde a făcut bine şi unde a greşit
Şi-i este clar fiecare detaliu din viitoarea scenetă.
104. Toate sufletele sunt date în acelaşi număr, de la bun început,
Ele sunt Duhul Sfânt izvorând în rotocoale.
Întruparea-n materie e pentru ca sufletul să se întoarcă înspre izvor,
Pentru regăsirea în Duh urmând să îşi croiască propria Cale.
105. Carnea înghite sufletul precum pe Iona marele chit,
Născându-se din carne, sufletul tot în carne rămâne;
El nu din voia lui se-ntrupează, ci urmând un destin
Şi căutând să se spele-n materie de faptele-i păgâne.
106. „Sufocat” în trupul de carne, sufletul îşi „aruncă” lumea în exterior,
Pe covorul materiei proiectând un film ce încă se mai joacă în virtualitate.
Când ultima secvenţă se derulează în Universul-Albuş,
Sufletului i se stinge lumina în corporalitate.
107. Este filmul destinului, de la un capăt la altul presărat
Cu puncte de suspensie, deci imagini şterse de pe peliculă.
Ele marchează locurile în care faptele rele s-au răscumpărat
Şi-n care îşi poate pune amprenta a libertăţii particulă.
108. În virtual, sufletul rămâne un timp în copia trupului său
Pe care o animă, ca şi pe toate cu care-n materie a avut tangenţă.
În primele momente, nici măcar nu-şi dă seama că a murit,
Atât de vii sunt toate, cu el în convergenţă.
109. Sunt animate doar acele copii care îl privesc pe el,
Neamuri, prieteni sau cunoştinţe oricât de-ndepărtate.
Tot viul cu care într-un fel sau altul a comunicat,
Prin puterea gândului este readus în actualitate.
110. Cei dragi pot să fie încă în Coajă sau demult urcaţi în Albuş,
În copia virtuală sufletul îşi regăseşte toată lumea pierdută.
Trece prin ea ca într-un fel de marşarier,
Refăcând „frontul” vieţii materiale până la ultima redută.
111. Din momentul morţii, până când e gata să se nască din nou,
În copia virtuală sufletul e străluminat de Conştiinţa Supremă.
De fapt, la atât se reduce judecata lui Dumnezeu:
Că pe fiecare îl face să-şi vadă greşeala extremă.
112. Luând act de aceasta, ca şi de celelalte pe care le-a comis,
Sufletul resimte răul ca pe un cui ce i se înfige în tâmplă.
Astfel e prefigurat iadul ontogenetic, sufletul văzându-şi viitorul destin,
Abia acum pricepând că el este sursa a tot ce i se-ntâmplă.
113. Deocamdată, el doar conştientizează răul făcut,
În rest, el retrăindu-şi viaţa în exact aceleşi condiţii.
Bogatul rămâne bogat, săracul-sărac, dar sufletul, în schimb,
E fulgerat continuu de albe sau negre premoniţii.

114. În copia virtuală, sufletul nu mai poate să schimbe nimic,
Dar e la curent cu tot ce se întâmplă pe traiectorie.
Ştie, de pildă, că orice bucurie îi este drămuită parcimonios
De faptele bune săvârşite în trecuta-i istorie.
115. Mai precis, el îşi întrevede întregul parcurs următor
Şi suferă dinainte pentru situaţii nepetrecute încă.
De fapt, peste prezent se suprapune un viitor iminent
Precum se prăvale de pe munte o stâncă.
115. Prezentul nu mai contează decât din perspectiva acestui viitor
Căruia, chiar dacă nu-l atinge acum, sufletul îi presimte impactul.
El ştie, aşadar, dinainte ce i se întâmplă atunci
Când cu efectul faptelor rele se produce contactul.
116. Universul-Gălbenuş coincide cu Împărăţia lui Iisus Hristos,
În care sufletele se confundă cu însăşi Divinitatea.
Fiecare gândeşte şi simte ca şi cum ar fi Dumnezeu,
Omniprezent, omniscient şi atotputernic ca însăşi Trinitatea.
117. În Gălbenuş, sufletul devine liber de destin,
E Dumnezeu în toată splendoarea-i universală şi autogenă.
Peste toate, e fericit că ştie când şi unde se va întrupa,
Printr-o naştere de sus voluntară şi umanogenă.
118. Acesta e momentul în care fiecare suflet este Dumnezeu,
Detaşat de problemele specifice, dar iubind lumea cu maximă ardoare.
Nimic nu este perceput ca fiind în afară, ci toate în el,
Ca şi cum ar fi numai Unul, în toată divina grandoare.
119. Pe sine însuşi se vede ca suflet al lumii întregi,
Iubind-o, el creează fapte şi întâmplări care să-l reprezinte.
Propriu-zis, nu Dumnezeu creează, ci fiecare suflet reîndumnezeit,
Iubirea fiind alfabetul din care răsar lumeştile cuvinte.
120. Noul destin este gata când sufletul trece în „Gălbenuş”,
Dar se autosuspendă, pentru ca sufletul să trăiască senzaţia libertăţii.
El îşi reia cursul de îndată ce sufletul revine în „Albuş”,
Marcat însă de trecerea acestuia prin inima divinităţii.
121. Calea divină se pierde în urma naşterii de jos,
Din şocul căderii în trup rămânând doar cu o vedere ambiguă.
Venind din „Gălbenuş”, pe Calea umană el poate ajunge cel mai sus,
Dar ca alegere a lui, cu Dumnezeu şi cu semenii în iubire continuă.
122. Cu cât un suflet vine mai din adâncul inimii lui Dumnezeu,
Cu atât destinul este mai lacunar, deschis pentru creaţie.
Tocmai în asemenea intervale sufletul reîntrupat se va regăsi
În derută, incertitudine, îndoială, nevoit să recurgă la inspiraţie.
123. Astfel lumea sporeşte, cu fiecare gând izvorât
Din nevoia sufletului de a vedea, când destinul clipeşte.

Nimic nu este dat dintr-o dată, de la bun început,
Totul fiind perfectibil, nu există punct în care progresul oboseşte.
124. Niciun obiect al lumii nu a fost făcut,
Facerea lumii e-o floare altoită în vază monahală.
Tot ce ia fiinţă apare ca izvorând
Din sufletul care se confundă cu Realitatea Patriarhală.
125. Orice lucru vine în lume treptat, niciodată pe deplin încheiat,
Fără un plan iniţial, asumat prin conştiinţă.
Dumnezeu nu urmăreşte în lume niciun fel de proiect,
Ceea ce face El nu are la bază o voinţă.
126. El face totul din inima sa, care este Sufletul Universal,
Izvorând din iubire, civilizaţiile străbat virtualul în toate direcţiile.
Materialul este în prelungirea acestei propensii, un fel de „răcitor”
Care „solidifică”, acum şi aici, toate intenţiile.
127. Iubirea este focul interior din care se naşte etern Dumnezeu,
O naştere permanentă, în sensul nefinalizării într-o forma definitivă.
Expresia existenţială a acestei naşteri sunt persoana şi corpul divin -
Triuniversul, adică, în permanentă naştere şi creştere nativă.
128. Natura lui Dumnezeu este aceea de a fi un Izvor etern,
Un Duh Sfânt debordând de sentimentul iubirii,
O permanentă ieşire din El însuşi, prin oameni şi întâmplări,
Prin nesfârşitul veşniciei, efemeritatea fiind condiţia răzbirii.
129. Dumnezeu este Duhul, care se poate extinde sau comprima oricât,
Este Izvorul în care din veci sunt Tatăl şi Fiul.
Izvorând, Izvorul viu care este Duhul Sfânt
Ca Tată şi Fiu izvorăşte tot viul şi neviul.
130. Aşa a-nceput Universul, pe care-l vedeţi lărgindu-se şi-acum,
Şi nu în urma unei presupuse explozii iniţiale.
Ca un plămân ce inspiră şi expiră în cicluri de miliarde de ani
Dumnezeu se expune pe coordonatele-i existenţiale.
131. Expirând, Dumnezeu se ex-pune, într-un câmp tot mai larg,
Presând asupra neantului şi silindu-l să se restrângă.
Drept urmare, se formează un fel de gropi în neant
Şi-acolo, într-o măsură mai mare Dumnezeu începe să se răsfrângă.
132. Asemenea concentrări ale Sinelui vor deveni treptat corpuri cereşti,
Căpătând consistenţă materială acolo unde neantul se repliază.
Din loc în loc, sămânţa vieţii desprinsă din Sinele divin,
„Prinsă” sub brazda materiei, căutând Lumina, treptat germinează.
133. Întreg Universul e populat cu fiinţe după chipul şi asemănarea Lui,
Moştenind pentru totdeauna picătura de suflare divină.
Acestea sunt sufletele: picături rămase-n materie ale Sinelui Universal,
Întrupându-se, se fac contraforţi în faţa neantului ce tinde să revină.

134. De aici încolo, într-un ciclu de viaţă universal,
Evoluţia sufletelor urmează două fundamentale direcţii:
Una este spre întruparea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
Şi alta, prin care destinului să-i facă cele mai bune corecţii.
135. Destinul este calea pe care sufletul urcă în Dumnezeu
Şi apoi revine-n materie, într-o permanentă rocadă.
Orice corecţie înseamnă o treaptă mai sus în Dumnezeu
Şi un loc mai bun în lumea-n care sufletul urmează să cadă.
136. Sufletele revin periodic şi inevitabil în trup material
În virtutea desprinderii originare din Universalul Sine.
Scopul lor este să urce cât mai sus în Dumnezeu,
Numai în materie găsind energia care avântul le susţine.
137. Această energie se consumă aproape toată în Universul-Albuş,
Cu ultima picătură sufletul încearcă în Gălbenuş să pătrundă.
De cele mai multe ori nu reuşeşte, şi atunci se naşte din nou,
În Universul-Albuş răsărind din sămânţa-i fecundă.
137. Acum, deşi nu mai ocupă un spaţiu-timp precis delimitat,
Respectă totuşi o anumită traiectorie.
Intersectând nenumărate alte traiectorii, de fapt,
Sufletul îşi pretrăieşte la figurat ceea ce va trăi la propriu-n materie.
138. Adevăr vă spun, iubirea pentru semeni şi pentru Dumnezeu
E singurul lucru la care, El, de la voi se aşteaptă,
Căci sfântul lui Duh este în voi, adormit într-un vis,
Iubirea fiind lumina care în voi îl deşteaptă.
139. Universul întreg nu este decât
O transmitere din aproape în aproape a divinităţii.
Revărsându-se, Izvorul etern care e Sfântul Duh
Configurează neîncetat pe câmpul nesfârşit al spaţiotemporalităţii.
140. Primordial, Fiul este în Tatăl, iar Tatăl este în Duh
Şi tocmai această co-prezenţă face ca Duhul să izvorască.
Din Duh izvorăşte Tatăl, iar Tatăl, izvorându-l pe Fiu,
Adânceşte Izvorul din a cărui undă lumea e gata să se nască.
141. Izvorând, Tatăl se face tot mai Fiu,
Astfel încât, la suprafaţă, Izvorul se-acoperă de-o crustă filială.
Ca nişte nuferi la suprafaţa unui lac sunt corpurile cereşti,
Pe câte o frunză, ici-colo, legănându-se o lume materială.
142. În centrul oricărei lumi e Omul care, întruchipându-l pe Dumnezeu,
Redă în efemer ceea ce este în eternitate:
Tatăl şi Fiul izvorând din Duh,
Care-n materie se converteşte în umanitate.
143. Ca să se exprime spaţiotemporal,
Dumnezeu începe prin a trasa în El însuşi hotare.

Tocmai prin raportare la ceva care este delimitat,
Dumnezeu este Cel-Ce-Este, dincolo de orice limitare.
144. La scară cosmică, persoana lui Dumnezeu
Numai pe dinăuntru îşi priveşte corpul, privirea fiindu-i autoreflexă.
Ca să se poată privi pe dinafară, persoana lui Dumnezeu
La marginea corpului său se instituie ca umanitate tot mai complexă.
145. Prin Realitatea Primordială, fiecare suflet e Tatăl tuturor,
Aceeaşi lume intuind-o, în toate, ca de la el pornită.
În acelaşi timp, simţind că lăstăreşte din toate câte sunt,
E Fiul tuturor, într-o purcedere spaţio-temporal infinită.
146. Ca o venire continuă la marginea corpului său
Este persoana lui Dumnezeu, prin sufletele care îi definesc esenţa.
Primordial, persoana lui Dumnezeu se află în acel spaţiutimp -
Gen pentru spaţiu-timpurile care-i compun existenţa.
147. În ultimă instanţă, Dumnezeu este acest spaţiu-timp absolut,
Din care izvorăsc oricâte spaţiu-timpuri particulare.
De-aceea vă spun că Dumnezeu este Omul în care oamenii din galaxii
Reprezintă proiecţii-n materie ale Fiinţei universal-tutelare.
148. Iubirea este miezul cel mai adânc din persoana lui Dumnezeu,
Este focul lăuntric care tinde să contopească totul într-una.
Iar sufletele sunt protuberanţele care, ca nişte limbi de foc,
Corpul lui Dumnezeu îl luminează dintotdeauna.
149. Străbătând virtualul, acestea se fac tot mai subţiri
Până când ca nişte raze ating materia opacă.
Această atingere trebuind să aibă durată, sufletul intră în trup -
Astfel Dumnezeu ia act de materia care trupu’ i-l îmbracă.
150. Între sufletul Omului şi „inima” lui Dumnezeu
Se înalţă zidul materiei, „decorat” cu planete, comete şi stele.
Universul material apare ca un schelet extern sau ca o coajă de ou,
În care sufletele desfăşoară destine paralele.
151. Materialul şi virtualul formează împreună corpul lui Dumnezeu
A cărui persoană poate să fie în oricâte spaţiu-timpuri deodată.
Iubirea divină este sentimentul primordial şi universal,
Imboldul creaţiei, desăvârşite şi pline niciodată.
152.Peste tumultul iubirii, ca o banchiză de gheaţă apasă gândul divin,
Din loc în loc fragmentându-se în forme solidificate.
Planetele, cometele, stelele şi rătăcitorii asteroizi
Sunt gânduri ale lui Dumnezeu, în rame de spaţiutimp specificate.
153. Gândul e produsul secundar al iubirii şi înconjoară corpul divin
Ca un pod de gheaţă peste oceanul materialităţii.
Ca să pătrundă în Fiinţă, el trebuie să aibă un sens, până atunci,
Este ceva difuz, un fel de lapsus ce-apasă-n fereastra raţionalităţii.

154. Gândul difuz, ca un lapsus, este neantul propriu-zis
Care oricând, printr-o iluminare divină, poate să prindă viaţă.
Pentru aceasta, universul virtual vine la suprafaţa celui material
Precum mamiferul acvatic la copca din gheaţă.
155. Toate civilizaţiile din univers înconjoară astfel de copci,
Reflectând astfel de veniri din profunzimea infinită.
Cu cât gheaţa e mai groasă şi mai greu de străpuns,
Cu atât divinitatea e mai subtilă şi mai ascuns definită.
156. Tot ce e viu înseamnă existenţă mai intâi,
Nu viaţa, ci existenţa e primul miracol.
Toate enigmele lumii stau în verbul „a fi”
Pe care nu-l conjugă nici un fel de oracol.
157. În afara lui Dumnezeu nu există nimic,
El fiind Cel-Ce-Este, fundamentul a tot ce există,
Desăvârşit în persoană, în corp schimbător,
Împărat peste toate care în El coexistă.
158. Prin voi Dumnezeu este prezent în tot universul material,
Nu numai pe Pământ, ci peste tot în metagalaxie.
Voi sunteţi ochii, mâinile şi raţiunea Lui,
Atomi ai divinităţii, pulsând în toată materia vie.
159. El nu intervine în aranjarea părţilor din El,
Toate se potrivesc de la Sine, din iubirea-i nemăsurată.
Şi dacă tot timpul, în lume, unele lucruri apar, altele dispar,
Înseamnă că lumea nu este şi nu va fi nicicând definitiv structurată.
160. Din virtual vin toate lucrurile, ca dintr-un izvor
Care devine fluviu, erodând continuu digul de nonexistenţă.
Mereu mai lat e fluviul şi mai plin de „aluviuni”
Care, depuse pe ţărmuri, „îngraşă” divina consistenţă.
161. Tot ce urmează s-a întâmplat deja în virtual,
Viitorul nu răsare direct din faptele prezente.
El vine deja preparat din fapte şi întâmplări,
După o reţetă ce admite oricâte „ingrediente”.
162. Dumnezeu nu lucrează în lucruri din afara lor,
Ci dinăuntrul lor, din timpul când, material, nici nu există.
De fapt, în virtutea iubirii, ele se autodefinesc în esenţa lor,
În cel material, lucrurile doar apar şi dispar ca într-o revistă.
163. Odată apărute, lucrurile îşi urmează traiectoria lor,
Integrându-se-n tabloul vieţii universale.
Până la urmă, toate sunt vii, căci toate sunt în Dumnezeu
Şi participă la veşnicia nemuririi sale.
164. Tot ce apare-n materie este prin naştere dotat
Cu un „cod genetic” ce îl guvernează.

Oricâte mutaţii ar suferi pe parcurs,
„Ereditatea” e farul ce marea în larg o luminează.
165. Vreau să vă spun că nimic nu apare întâmplător,
Fiecare lucru numai în locul şi timpul lui se interpune.
Orice apare e legat de un suflet care are de împlinit un destin,
Un program care, întâmplării, în mod necesar i se opune.
166. Deosebit de codul genetic, de la un capăt la altul involuntar,
Destinul e presărat cu momente în care voinţa îşi spune cuvântul.
Din păcate, în ciclul respectiv de viaţă, destinul nu se poate schimba,
În următorul însă, faptele de-acum liberului arbitru îi susţin avântul.
167. Încifrat în codul genetic, destinul este totuşi redundant,
Cu foarte multe evenimente scrise pe „margini”.
Numai şi numai de voi depinde să le citiţi corect,
Cu fapte rele să nu mâzgăliţi suplimentarele pagini.
168. Împlinirea destinului şi proiectarea altuia nou
Este menirea omului pe deplin responsabil,
Care conştientizează legătura de sânge cu Dumnezeu
Şi ideea că Învierea este un fapt inevitabil.
169. De fapt, Universul-Albuş este o altă materie, din altfel de atomi,
Materia virtuală, anterioară materiei propriu-zise.
După moartea trupului, într-un alt trup, cel virtual,
Sufletul îşi continuă drumul pe rutele prescrise.
170. Copia virtuală a trupului atrage ca un magnet
Copiile virtuale ale lucrurilor cu care sufletul a avut de-a face.
Acelaşi lucru care priveşte mai multe suflete în trup material
În tot atâtea copii virtuale se poate desface.
171. Copiile virtuale se dispun în jurul trupului ca un halou,
Încât, revenit în Albuş, fiecare suflet îşi regăseşte lumea specifică.
Eliberat din materie, sufletul îşi ocupă trupul virtual
Şi cu propria sa lume se identifică.
172. În materie, trupul e cuiul ce ţine cureaua în loc,
Împiedicând-o să alunece, ca să rămână un timp în cataramă.
Găurile din curea sunt paşii destinului, care, odată parcurşi,
Permit trecerea sufletului în altă panoramă.
173. Pas cu pas, destinul vă conduce până la ultima gaură din curea,
Când cuiul sare, iar sufletul îşi abandonează trupul.
În Gălbenuş, sufletul este ca albina, soarbe cât poate din nectar,
După care, pentru o nouă depunere a mierii, îşi caută stupul.
174. În viaţa materială, încă o dată intraţi, de obicei,
Oscilaţi în jurul liniei drepte care este destinul implacabil.
Important este ca orice „abatere” să vă fie ghidată de gândul cel bun,
Iubirea de Dumnezeu şi de semeni să vă fie imbold irevocabil.

175. Fapta cea bună e prima condiţie a apropierii omului de om,
Respectiv, dezvoltarea prin operă proprie a minimei morale
De care fiecare suflet dispune ereditar,
La fiecare descindere din sfera Iubirii Generale.
176. A fi alături de semenul vostru la greu,
A-l ajuta să treacă de necazul cel mare,
A fi în stare, în toate, semenilor voştri să vă dedicaţi -
Acesta e semnul puterii voastre superioare.
177. Aţi rămas cu un concept al puterii ce vine din regnul animal
Şi care vă-mpiedică să căutaţi adevărata putere.
Vă credeţi puternici când ucideţi, asupriţi, înşelaţi,
Violenţa şi ura predomină în comportamente şi caractere.
178. Eu despre o altfel de putere vreau să vă spun acum,
Despre puterea care vă propulsează pe orbita divinităţii.
Cu adevărat puternici sunteţi atunci când puteţi ierta,
Când cu iubire răspundeţi în faţa răutăţii.
179. Când loviţi, jecmăniţi sau ucideţi, „vorbeşte” animalul din voi,
Astfel se demonstrează gradul de înrădăcinare în lumea subumană.
Cu cât ascendenţa cuiva coboară pe scara viului mai jos,
Cu atât pe treapta umanităţii firea îi este mai duşmană.
180. După cum vă purtaţi, e clar că abia de foarte curând
Reprezentaţi o specie umană distinctă în această zonă stelară.
Copiile voastre virtuale abia vă arată ca oameni în Universul-Albuş,
Practic, sunteţi invizibili pentru Entitatea universal-tutelară.
181. De-aceea vă spun că e timpul să vă schimbaţi radical,
Să ieşiţi odată din apa murdară a naşterii materiale.
Pentru aceasta vin eu, din partea lui Iisus Hristos,
Ca antemergător în regăsirea umanităţii divine, imperiale.
182. În Împărăţia lui Iisus, împărat nu este numai Iisus Hristos,
Ci fiecare suflet care, spălat de păcate, reuşeşte să-i treacă hotarul.
Imaculat absolut, sufletul este dincolo de bine şi de rău,
Dincolo de tot ceea ce desparte în părţi unitarul.
183. În Împărăţia lui Iisus, totul este într-unul şi unul în tot,
La limită, Dumnezeu este omenirea în unică persoană.
Oricare suflet, ca împărat, este Suflet Universal,
Ca şi cum ar fi Unul, peste tot strălucind divina-i coroană.
184. Totuşi, fiecare suflet este în mod diferit încărcat
Cu energia faptelor bune din viaţa materială.
Unele mai păstrează un strop, altele mai mult, astfel încât,
La un moment dat, sufletul decade din demnitatea-i imperială.
185. La „ieşire”, îl aşteaptă destinul, care-l preia
Şi-l orientează prin Universul-Albuş, spre lumea ce i-a fost sortită.

„Risipindu-se” prin copiile virtuale ale viitoarei sale lumi,
De fapt, sufletul îşi pretrăieşte viaţa, care-n materie va fi retrăită.
186. Când vă naşteţi în trup, sufletul este încă în virtual
Şi coboară încet, pe măsură ce „capul de pod” se consolidează.
Nimic nu mai poate să schimbe din ce i-a fost scris,
În materie, sufletul este la mâna destinului, care-l teleghidează.
187. Abia-n virtual, faptele bune schimbă sensul vechiului destin,
Dacă a fost rău sau dacă a fost bun, ca nişte forţe propulsoare.
Celui ce i-a fost rău pe Pământ poate să-i fie bine în virtual,
Eliberat prin faptele-i bune de-a răului prinsoare.
188. Pentru că vă iubeşte nespus, ca pe nişte fiinţe asemenea lui,
Din când în când Dumnezeu vă luminează Calea Iubirii.
Calea aceasta vi se descoperă prin mari iniţiaţi,
Ochiul destinului să-l puteţi curăţa de nisipul orbirii.
189. Pe această Cale a încercat să vă-ntoarcă şi Mahomed,
În apa iubirii să stingeţi jarul păcatului adamic.
Încă o dată însă Dumnezeu a trebuit să apară ca stăpân absolut
Şi să susţină într-o parte a lumii avântul islamic.
190. Dar nu mai era, propriu-zis, Dumnezeul evreu,
Ci doar Lumina morţii Lui, care încă mai înroşea orizontul.
Lumina aceasta, reaprinzându-se în arşiţa deşertului arab,
Peste păcatele lumii arabii şi-au aruncat afrontul.
191. Dintr-un cer intangibil, prin purtător de cuvânt,
Allah transmite Coranul, iar Mahomed îl răspândeşte.
Astfel, pe bulevardul umanităţii iluminat de sus,
Roata Islamului şi în prezent se-nvârteşte.
192. Dumnezeu la un capăt, Omul la celălalt,
Între aceste două „extreme” se desfăşoară tot ce există.
Omul fiind specie, iar Dumnezeu gen,
În mierea iubirii divine, Omul e dulcele care persistă.
193. Şi dacă persoana divină e omniprezentă în univers,
Numai la marginea ei, cât un punct, este persoana umană.
Cu o parte din atribute Dumnezeu se află în voi,
Dar cu cele mai multe în afara voastră emană.
194. Puteţi începe în voi căutarea lui Dumnezeu,
Numai să nu o consideraţi încheiată vreodată.
În toate religiile lumii de până acum,
În primul rând, această problemă a fost prost rezolvată.
195. Căci toate se pretind deţinătoarele adevărului absolut,
Învăţătura lor, chipurile, de însuşi Dumnezeu fiindu-le transmisă.
Ca să vă facă să credeţi au preoţi, biserici şi reci mănăstiri-
Nici o fereastră spre Dumnezeu nu mai este deschisă.

196. Întreaga lui Fiinţă e pecetluită-n icoane, în dogme şi rugăciuni,
Ce mai răzbate afară e strecurat prin miezul de pâine al misticismului.
Adevăr vă spun, sunteţi cu toţii micro-dumnezei,
Defilând prin materie sub steagul umanismului.
197. La origine, Învăţătura lui Iisus a fost un umanism absolut,
Propovăduind în eter iubirea de Dumnezeu şi de semeni.
Din Învăţătura lui Iisus, Biserica a făcut un nou Legământ
Cu Dumnezeul evreilor, în aceleaşi condiţii şi în aceiaşi termeni.
198. Acest Dumnezeu, de fapt, nici nu mai era,
Transferat integral în umanitatea terestră şi carmină.
Adevăr vă spun, de două mii de ani,
Dumnezeu se ascunde în omenească lumină.
199. Pe un drum de minciună rătăciţi de două mii de ani,
Însăşi „geneza” Omului trebuie reinterpretată.
Sunteţi dintotdeauna în Dumnezeu, ca nişte atomi,
Căutând în materie drumul către Tatăl.
200. Reprezentaţi în materie o parte infimă din Dumnezeu,
Înconjuraţi din toate părţile de întregul divinităţii.
Nimic nu vă desparte, substanţial, de El,
Sunteţi chipul Lui, micşorat în oglinda corporalităţii.
201. Nu-i diferenţă de natură între voi şi Dumnezeu,
Există în schimb o diferenţă de grad infinită.
Sunteţi ca o picătură rătăcită de fluviu, pe mal,
În matca fluviului visându-se cât mai curând revenită.
202. Adevărata credinţă nu înseamnă nicidecum legământ,
Ataşamentul orb faţă de-o anumită idee de transcendenţă,
E încredinţarea deplină, convingerea că este şi ceea ce nu este văzut,
Că existenţa continuă şi dincolo de-a simţurilor evidenţă.
203. Lipsită de iubirea de semeni, credinţa alunecă sigur în legământ,
În fanatism adică, excluzând ce nu corespunde unităţii ei de măsură.
Ea se transformă în opusul ei şi-n loc să vă conducă la Dumnezeu,
În curtea satanei vă duce, faţă de semeni de-ai voştri intoxicaţi de ură.
204. Fiind parte din Tatăl, traversând lucrurile şi înainte mergând,
Fiul e mereu orizontul spre care lucrul se îndreaptă.
Chiar şi când un vis se-mplineşte El nu se opreşte în loc,
E starea următoare la care lucrul se aşteaptă.
205. Iar Sfântul Duh e începutul oricărui lucru, e Începutul absolut,
Fără să înceteze vreodată să înceapă-n vreunul.
E încă Nenăscutul, neobosind să se nască din veci,
E starea de-mpreună a lucrurilor care încă nu-s unul.
206. Fiind albie a naşterii, Duhul Sfânt este şi Tată şi Fiu,
Şi în amonte şi în aval e mereu aceeaşi duală trinitate;

Un „alfa şi omega”, fără început şi fără sfârşit,
Cu Tatăl şi Fiul în unică şi universală personalitate.
207. O albie a naşterii pe care Tatăl şi Fiul o umplu din mal în mal,
Astfel generând şi închizând în „ei” toate lumile curente.
Nimic nu există în afara lui Dumnezeu,
El este „Cel-Ce-Este”, persoana comună a tuturor celor existente.
208. Duhul Sfânt este Tatăl-şi-Fiul în acelaşi corp,
Unitatea care închide disjuncţia propriilor laturi.
Izvorul şi baza existenţei este Dumnezeu -
Unitatea dintre cele de jos şi cele din înalturi.
209. Tatăl şi Fiul sunt de la bun început în Duhul Sfânt,
Ei sunt Doimea prin care Unitatea în lume se arată.
Duhul Sfânt este Unitatea, în Doime izvor –
Aceasta-i Treimea de care vă vorbesc şi-n care lumea se simte apărată.
210. Tatăl şi Fiul împreună izvorăsc din Duhul Sfânt,
Deci izvorăsc, şi nu Duhul Sfânt îi izvorăşte.
La fel, Fiul se naşte din Tatăl, nu Tatăl îl naşte pe Fiu,
În Treime, fiecare persoană numai în legătură cu Sine hotărăşte.
211. Tatăl şi Fiul înseamnă Doimea, iar Unitatea este Duhul Sfânt,
În această Treime se dispune întreaga infinitate de elemente.
E o Treime rotundă, lipsită de unghiuri şi de izolate extremităţi,
Între bornele lumii Dumnezeu întinzând fierbinţi filamente.
212. Un astfel de „filament” este şi umanitatea de pe Pământ,
Care absoarbe şi răspândeşte în spaţiu Lumina divină.
Ca să nu ardă filamentul, intensitatea Luminii creşte treptat,
Deocamdată, sunteţi ca minerii abia ieşiţi din schimbul din mină.
213. Ce fel de Dumnezeu e acela care se supără pe voi?
Care vă judecă, stabileşte pedepse şi-mparte onoruri?
Doar faptele voastre vă sunt judecători,
În schimbul iubirii, Tatăl nu cere favoruri.
214. Pentru că vă iubeşte nespus, Tatăl vă primeşte pe toţi,
Chiar şi celor mai răi Împărăţia le este deschisă.
Însă durata şederii şi înaintarea în profunzimile ei
În funcţie de faptele bune vă este permisă.
215. Dumnezeu nu iartă pe nimeni, să vă fie clar,
Pentru simplul motiv că nu e în stare să vă urască.
Nici o faptă a voastră, oricât de rea,
Nu-l va determina să înceteze să vă iubească.
216. Adevăr vă spun, şi cel mai înrăit criminal
În faţa Lui tot mai are o şansă,
Dar asta nu înseamnă că poate cineva să dea cuiva la cap
Şi apoi, speriat, să implore iertarea cerească.

217. Dacă vreţi să ştiţi, abia de foarte curând
Sfântul Pavel s-a spălat de toate odioasele-i crime.
Atâta doar că suferinţele lui au durat mai puţin,
Marile-i fapte bune, răul putând să-l suprime.
218. Abia după ispăşirea păcatelor Sfântul Pavel s-a bucurat
De răsplata pentru răspândirea Cuvântului în lume.
Ca nimeni altul Pavel l-a interpretat pe Hristos
Şi a contribuit decisiv la ştergerea vechilor cutume.
219. Iubirea lui Dumnezeu e fără început şi fără sfârşit,
Nu-i selectivă şi nu utilizează criterii.
În egală măsură se exprimă faţă de toţi-
Iubirea necondiţionată e atributul puterii.
220. Nu credeţi în minciuna cu poporul ales
Sau în cea în care se spune că Dumnezeu ispiteşte.
În faţa Lui, toţi oamenii sunt absolut egali,
Sunteţi fiii Lui şi în egală măsură pe toţi vă iubeşte.
221. El nu are faţă de oameni un scop special,
Nu urmăreşte să-i conducă, să-i stăpânească
Dumnezeul lui Iisus este şi al lui Budha sau Mahomed,
Dispus în orice clipă pe oameni să-i iubească.
222. Dumnezeu iubeşte omenirea absolut necondiţionat.
Din preaplinul etern al iubirii sale divine.
El se dăruieşte în tot universul, neîncetat
Şi nu pretinde în schimb nimic pentru Sine.
223. Adevăr vă spun, Dumnezeu este din nou printre voi,
Deocamdată doarme în trup de fecioară.
Întreaga existenţă, simţind că se crapă de zori,
Îşi curăţă izvoarele, pentru a doua oară.
224. Sunt azvârlite afară seisme, boli, furtuni
Şi alte cataclisme ce au loc pe planetă.
Sunt fenomene a căror frecvenţă se constituie-n semn -
Nimic din ce se întâmplă nu e jucat la ruletă.
225. Ca Antemergătorul vin acum să vă spun
Că Sfânta Împărăţie înfloreşte pe creste.
Cu ochiul liber se vede, dacă priviţi atent,
Şi inimile deschideţi la ploile celeste.
226. Adevărul începe să se cearnă lin,
Iubirea aproapelui transcende credinţa.
După două milenii de fals creştinism,
Pe Calea iubirii se-arată biruinţa.
227. Au vrut să vă facă să credeţi în absurd
Şi că numai de formă i-ar fi fost mormântul.

Prin moarte, şi nu prin înviere, a arătat că este Dumnezeu,
Moartea i-a fost piatra în care a dăltuit Cuvântul.
228. Fiind Dumnezeu, în copia sa virtuală Iisus i-a găsit
Pe toţi pământenii, de la Adam încoace.
Dăruindu-şi sufletul, pe toţi i-a însufleţit,
De două mii de ani pământenii învie în Iisus, în linişte şi pace.
229. Două mii de ani pământeşti a rămas Iisus în Universul-Albuş,
„Înmormântat” în omeneasca-i copie virtuală.
Înviindu-i şi pe cei ce au murit înaintea Lui,
Întreaga umanitate este acum în raza-i vizuală.
230. Prin moartea sa, Iisus s-a înălţat în Universul-Albuş,
De fapt, în străfundurile umanităţii eterne.
Tocmai de acolo vine, trecând prin tot ce a fost înainte de voi,
Trăgând după el firul credinţei şi al iubirii fraterne.
231. Cine se prinde de firul acesta merge înainte cu Iisus Hristos,
Născut a doua oară din propria-i voinţă şi inteligenţă.
Întreaga umanitate ajunge să încapă în El,
„El” ridicându-se la puterea lui „Noi”, în sfântă emergenţă.
232. Astfel, Învăţătura lui Iisus se deschide spre voi
Dintr-o carte a vieţii în care moartea este divin asumată.
Acceptând să moară El însuşi şi rămânând împreună cu voi,
Pe Calea Împărăţiei, lumea este de Iisus îndrumată.
233. Pe Calea aceasta îl regăsiţi pe Tatăl – Împăratul suprem,
Din el izvorând pământeştile forme.
Prin Iisus v-a arătat cum să creşteţi din El,
Precum copacii sub cerul ploilor informe.
234. Ca Antemergătorul vin în faţa voastră acum,
Să vă spun că Iisus este la vârsta adolescenţei-
În floarea vieţii eterne, aici şi oriunde în univers,
Cea mai frumoasă petală a inflorescenţei.
235. S-a reîntrupat ca să-l vedeţi din nou
Ca pe unul din voi, suferind şi murind încă o dată.
După ce, de secole, minciuna izvoarele credinţei a astupat,
Credinţa din nou înfloreşte, de adevăr inundată.
236. Dar nu se va arăta dintr-o dată în trup,
Cu fiecare generaţie Lumina Lumii va creşte în intensitate.
Cu primele raze El este deja printre voi,
Redescoperind omului Calea spre umanitate.
237. Cu ochii prea des aţintiţi la cer,
Omul nu a văzut la picioare crescându-i procleta buruiană.
Năpădit de aceasta, el poate rămâne atomizat şi stingher
Precum o părăsită zeitate olimpiană.

238. De-aceea vine Iisus mai devreme cu-o zi,
Până la întruparea-i deplină, răutatea măcar să pălească.
Iar când buruiana va fi smulsă din rădăcini,
Omul va putea să-l urmeze în lumea-mpărătească.
239. Iisus este acum atât de aproape de voi
Că îl puteţi atinge şi-i auzi răsuflarea,
Dar nu-l vedeţi, pentru că ochii voştri privesc încă în sus,
Aşteptându-l să vină din ceruri, în toată splendoarea.
240. În moartea lui, Iisus a coborât în marea umană până la fund,
Infinita-i milă absorbind ca un burete păcatele Firii.
Acum, la suprafaţa regnului uman revenind,
Iubirea divină înroşeşte zarea omenirii.
241. Se vede cât un punct la marginea condiţiei de om,
Şi tot mai viu, pe măsură ce trupu-i se dezvoltă.
Încă puţin şi divinitatea-i va prinde contur,
Iar Pământul va-ncepe să reflecte raza-i dezinvoltă.
242. Din păcate însă, îl vor vedea la faţă foarte puţini
În timpul în care El va sfinţi România.
Dar aceia vor fi apostolii Lui în mileniul trei,
În focul iubirii de Dumnezeu şi de semeni vor reforja omenia.
243. Iubirea e liantul, legând ce este viu
Şi arătându-l pe El în toată splendida-i măreţie.
În marea umană lăsându-vă să înotaţi lejer,
Unda iubirii vă poartă spre sfânta Împărăţie.
244. Nimeni până la Iisus nu şi-a iubit aproapele-ndestul,
Din inima sa izvora ocean de omenie.
În el s-a putut cuprinde Duhul infinit,
În inima sa a putut necuprinsul să fie.
245. Preoţii au văzut imediat pericolul iminent
De a pierde monopolul cunoaşterii absolute.
Cum să mai pretinzi rolul de intermediar
Când Dumnezeu se descoperă mulţimii inculte?
246. Aşa că l-au ucis şi l-au trimis în cer
Acolo unde, după religie, trebuie Dumnezeu să şadă,
Ca pentru oameni să rămână un veşnic mister,
Şi de relaţia cu El biserica să facă paradă.
247. Nevăzând în persoana lui Iisus pe însuşi Dumnezeu,
Ca să-i dea autoritate, i-au legat Învăţătura de vechea scriptură
Rezumată de Iisus în porunca iubirii aproapelui şi-a lui Dumnezeu,
Restul nefiind decât istorie lumească sau film de aventură.
248. E timpul să vă spun că Dumnezeu este din nou pe Pământ,
Şi nu în cerul spre care vă uitaţi cu teamă, în expectaţie.

În realitate, cerul acesta este cu desăvârşire gol,
Nimic nu-l locuieşte, este neantul care vă pândeşte umana prestaţie.
249. Adevăr vă spun, salvarea nu vine de la popi,
Prea mulţi dintre ei întrecându-se în nimicnicie.
Dumnezeu nu acţionează prin intermediari,
Numele său este „Atotputernicie”.
250. Dar nu-l vedeţi, căci prea vi s-a spus că este departe de voi,
Privirile voastre-au rămas de prea scurtă lungime de undă.
Cu-adevărat acum înviind, El se arată din nou -
Vederea Lui fiind problema la care oricine este chemat să răspundă.
251. L-au numit Hristos pe cel ce era Dumnezeu,
Adică „uns” sau „trimis” în lumea aceasta
A fost chiar Dumnezeu -Tatăl şi Fiul- după cum v-am spus,
Arătându-se-n Om ca muntele care îşi sumeţeşte creasta.
252. Ca un vârf de munte este Fiul lui Dumnezeu
În timp ce Tatăl e muntele ridicat din oceanul de nonexistenţă.
Pe unul din versanţi, pe un glob cât un vârf de ac,
Umanitatea terestră îşi germinează divina esenţă.
253. Prin rădăcinile viului, odată cu seva, urcă Duhul Sfânt,
Pe Fiul revelându-l în lumea minerală.
După două milenii de fals creştinism
Îl veţi vedea din nou pe Iisus la scară naturală.
254. Întreaga materie vie a simţit apropierea lui Dumnezeu
Însemnând orizontul cu-o limpede rază purpurie.
De la firul de iarbă la cerul înstelat,
Totul se-nclină la vestea de nouă Împărăţie.
255. Scânteia divină e de la naştere, în fiecare om,
Depinde de fiecare s-o facă să strălucească.
În Iisus scânteia s-a făcut curcubeu,
Arcuind peste lume puritatea cerească.
256. V-aţi separat de El, înălţându-l la cer,
Urmând ca legătura să o păstraţi prin credinţă,
În loc să-i fiţi alături, în faptă şi în gând,
Născuţi a doua oară, din proprie voinţă.
257. Separaţi de Iisus, abia vă mai distingeţi ca oameni în lumea Lui,
V-aţi pierdut omenia în prea fariseica propovăduire
Ce v-a săpat în suflet prăpastia judecăţii de-apoi -
Suspendaţi deasupra-i, aşteptaţi din ceruri mântuire.
258. Nu vă judecă nimeni, nu există Judecător !
Ceea ce vă judecă e doar greşeala personală;
Ea vă urmează în moarte şi vă apasă din greu
Şi-mpiedică sufletul să-nvingă atracţia gravitaţională.

259. Cât mai mult pentru semeni şi cât mai puţin pentru voi,
Dacă vreţi să urcaţi cât mai sus, în lumea imponderabilă.
Egoismul e cancerul sufletului ateu,
Dezvoltând o tumoare foarte greu vindecabilă.
260. Iubiţi-vă-ntre voi aşa cum Iisus v-a iubit pe voi,
Iubirea de Dumnezeu şi de semeni să vă fie Biserică nouă.
Cine în toate urmăreşte să-l preamărească pe Om,
Acela pe Dumnezeu îl ridică din petale de rouă.
261. Prin Iisus, Dumnezeu se arată în lume din nou,
Peste racla timpului alunecă-ntr-o parte capacul eternităţii.
La fel ca lumina ce răsare la capăt de tunel,
Va reclădi speranţa în triumful umanităţii.
262. Dar nu prin fapte mari şi minuni,
Nu ca-n apocalipsă Fiul revine în lume.
Deşi ar putea să răstoarne munţii în ocean,
Nu forţa e atributul prin care îşi va face renume.
263. Va înflori ca mugurii unui nou anotimp
În care iubirea aproapelui va triumfa, în fine;
Biserica Tatălui va răsări pe fundal
Ca inflorescenţă a sufletului încrezător în sine.
264. Biserica Tatălui este biserica de care v-a vorbit Iisus,
În care sufletul îşi caută postura care să-l prindă,
Unde născutul descoperă că trebuie să se nască din nou
Dacă vrea ca moartea să nu îl surprindă.
265. În Biserica Tatălui, Fiul transpare în toată omenia lui,
Slujirea Omului promovând-o ca fundamentală idee.
Urmând în toate Învăţătura lui Iisus Hristos,
Fiecare aprinde în inima sa divina scânteie.
266. Transformaţi în biserici umaniste, tolerante şi vii
Biserica din mijlocul satului şi marile domuri
În care preoţi neiubitori de oameni recită pe nas,
Versuri pălite de vreme, din înnegrite tomuri.
267. Biserica Umanistă să vă fie noul ideal,
Care nu poate scădea sau creşte în funcţie de vreme;
Care-şi soarbe tăria din unicul izvor-
Iubirea de Dumnezeu şi de semeni ca valori supreme.
268. În Biserica Umanistă Iisus va rămâne o mie de ani,
Reînomenit în generaţii succesive, tot mai treze.
Abia la capătul acestui timp se va înălţa la cer,
Lăsând umanitatea capabilă oricând să-l urmeze.
269. Prin Iisus, Dumnezeu s-a arătat pe Pământ
Ca să moară ca om, iar acesta să-l învie în sine.

Vă va recunoaşte nu după asemănare şi chip,
Ci după cât se va regăsi în voi pe Sine.
270. Aflat în trupul perisabil, sufletul nu ştie că este etern,
Dar simte veşnicia şi tinde spre ea cu ardoare.
Ignorându-şi moartea, oamenii înalţă castele şi strâng bogăţii,
În cimitire, mormintele se întrec în splendoare.
271. Vă închinaţi la ziduri, la picioarele umbrelor vă prosternaţi,
Făcând din credinţă un mijloc prin care aspiraţi nemurirea.
De fapt, credinţa vă este condusă de un scop egoist,
„Să cred ca să fiu răsplătit” – cam asta vă este gândirea.
272. Adevăr vă spun, credinţa fără iubirea de semeni nu este nimic!
Iubire de Dumnezeu şi de semeni, şi neapărat împreună!
Fără iubirea de semeni, credinţa, oricât de sinceră şi de mare ar fi,
În dreptul Omului răul în nămeţi îl adună.
273. Cine, de pildă, se opreşte la credinţa în Dumnezeu
Şi nu vede că Omul e dumnezeul cel mai aproape şi în suferinţă,
La oricâte biserici s-ar duce şi oricât pe Dumnezeu l-ar iubi,
Acela nu poate renaşte vreodată din proprie voinţă.
274. Propria voinţă înseamnă Duhul care în tine s-a întrupat,
Sufletul care s-a trezit şi recunoaşte Calea divină.
Născându-se din Sine, sufletul îşi este lui însuşi Fiu,
Din Tatăl venit şi neîncetând din Tatăl să vină.
275. Adevăr vă spun, Dumnezeu este Duhul Sfânt
Care, inepuizabil, poate să fie oricât în orice fiinţă,
Mai mult sau mai puţin, în funcţie de cât de aproape de Om
Se află aceasta, pe drumul către divina conştiinţă.
276. Duhul Sfânt este în orice lucru, Tatăl şi Fiul sunt numai în Om,
În Om, Tatăl şi Fiul se întâlnesc de-a pururi,
Izvorând împreună din veşnicul Duh Sfânt -
Dumnezeul adevărat şi viu, izvorâtor de lucruri.
277. Celelalte specii ale viului reprezintă, într-adevăr,
Iadul filogenetic, din care Tatăl şi Fiul nu pot să facă parte,
E altă împărăţie, peste care domneşte Cel Rău,
Care pândeşte omul, de la naştere şi până la moarte.
278. Dar şi acolo este Duhul Sfânt, întreţinând
Toate focurile de pe Calea Umană, astfel vizibilă de oriunde,
O bacterie, un virus către umanitate să poată porni,
Să se vadă Lumina şi din prăpăstii străfunde.
279. În ultimă instanţă, Omul reprezintă un fel de hotar
Care marchează locul până unde Tatăl-şi-Fiul poate să coboare
Şi până unde poate să urce gândul cel rău,
Prin care iadul îşi caută umanele-i izvoare.

280. Există o singură Cale prin care Tatăl-şi-Fiul se arată în voi:
E calea sufletească prin care El vine şi se arată celui ce îl cheamă.
Sufletele, ca nişte prelungiri dentritice-n materie ale Duhului Sfânt,
Îi permit Omului să fie cu Dumnezeu de-o seamă.
281. În universul material Dumnezeu este extrem de plăpând,
Şi-o adiere poate să-l facă imediat să dispară.
În materie, El are nevoie de voi să îl ajutaţi,
În fiecare din voi cât mai clar să apară.
282. Pe Tatăl-şi-Fiul fiecare poate să-l vadă în chip diferit,
Identitatea lui Dumnezeu e o problemă strict personală.
Nu mai există creştin, musulman, budist sau iudeu,
Există numai Omul, în divinitatea-i universală.
283. După cum nu există doi oameni la fel,
Aşa şi Dumnezeu este ceva diferit de la un om la altul.
Depinde de fiecare cât suflet a pus
S-ajute scânteia să facă la flacără saltul.
284. De la sine, persoana divină creşte până la un anume nivel
Dincolo de care intervine aportul personal al Fiilor Omului.
De-aceea vă spun să vă îngrijiţi de Dumnezeu
Aşa cum grădinarul se îngrijeşte de creşterea pomului.
285. Dacă pomul are nevoie de apă ca să crească înalt şi frumos,
Dumnezeu, de iubirea ce i-o transmiteţi prin faptele bune.
Slujiţi-i pe semeni şi rugaţi-vă pentru binele lor,
Dacă vreţi ca binele propriu în dreptul vostru să se adune.
286. Cu cât Dumnezeu creşte, în suflet, mai mult,
Cu atât destinul îşi lărgeşte punctele de suspensie.
Astfel eliberându-vă, destinul vi-l puteţi remodela
Către binele propriu, într-o firească şi altruistă propensie.
287. În fiecare copil ce răsare în trup,
Dumnezeu este ca firul de iarbă ce urmează să crească.
De nu-l udaţi cu ploaia iubirii de semeni şi de Dumnezeu,
Lumina Lui va-ncepe curând să pălească.
288. Această Lumină cel mai clar se vede în copil!
Oricine poate să vadă că-n viaţa fără de prihană
Dumnezeu transpare în toată măreţia Lui -
Eternitatea încorporată în clipa umană.
289. Această Lumină au văzut-o magii de la răsărit
Şi Simeon, când Iisus a fost dus la templu.
E timpul să vă spun că-n lume în curând veţi vedea
Aceeaşi Lumină pe care eu deja o contemplu.
290. Deocamdată mijeşte prin ceţuri de timp prematur,
Scânteind uneori, când în raza zilei se lasă răcoare.

E chiar Lumina Lumii care învie în Om,
În trup de femeie ce creşte ca un om oarecare.
291. Cu fiecare generaţie o vor vedea tot mai mulţi
Şi tot mai viu se va vedea Omul pe soclurile divine.
Învăţătura lui Iisus Hristos, va putea, în sfârşit,
De toţi pământenii înţeleasă cum se cuvine.
292. Închinaţi-vă Omului, de vreţi neapărat un zeu,
Descoperiţi-l în fiul Mariei, de Dumnezeu născătoare.
Chipul vostru e doar o mască pe sub care se prelungeşte la infinit
Persoana divină, atotputernică şi atotcunoscătoare.
293. Umanismul nu pune Omul în locul lui Dumnezeu,
Pentru simplul motiv că pe Dumnezeu nimic nu-l înlocuieşte.
Prin Om, umanismul vi-l readuce pe Dumnezeu pe Pământ,
Vi-l arată în carne şi oase – Dumnezeu care se reîndumnezeieşte.
294. Modelul de reîndumnezeire v-a fost arătat prin Iisus Hristos,
Dacă vreţi, umanismul pune în centru acest model de reîndumnezeire.
E timpul să vă spun că tot ce aveţi de făcut pe Pământ
Este să adoptaţi modelul lui Iisus de trăire.
295. V-au încuiat în dogme ca să uitaţi de lumina din zori,
V-au deturnat, pur şi simplu, de la Calea Umană ,
Calea ce v-a luminat-o Iisus Hristos,
Din iubirea de Dumnezeu şi de semeni să faceţi infinită coloană.
296. Biserica, în loc să facă din voi nişte fraţi,
În loc să vă aşeze în matca naturii umane,
V-a-ndepărtat şi mai mult de Împărăţia lui Iisus Hristos -
Orbi şi surzi rătăciţi prin deşertul condiţiei profane.
297. Credinţa fără iubire de semeni înseamnă legare la ochi
Şi-alunecare spre subsolul palatului de aur,
Înălţat de Iisus ca Împărăţie a sa,
În care Omul să intre ca propriul său faur.
298. Credinţa îl creşte în voi pe Dumnezeu,
Dar fără iubirea de semeni credinţa vă orbeşte.
Adevărul vostru devine adevăr absolut,
Armă împotriva celui care, despre Dumnezeu, altfel vorbeşte.
299. Adevăr vă spun, sub picioarele voastre este un hău adânc,
Un fel de subsol peste care alunecă podeaua condiţiei umane.
Chiar nu simţiţi uneori cum vă furnică sub tălpi
Porniri dintre cele mai rele şi instincte duşmane ?
300. Autocreaţia e opera lui Dumnezeu şi n-are sfârşit,
După cum nici n-a-nceput la o dată anume.
Omul e chipul lui Dumnezeu pe Pământ,
Mereu mai aproape de Tatăl şi Lumină în lume.